Şi dacă încerci să te redescoperi, să renaşti, să mi te alături din nou? Cum ţi s-ar părea să fim din nou împreună, până la sfârşit, aşa cum ne-am jurat la miezul nopţii? Cum ar fi dacă luna nu ar uita jurământul nostru şi cum ar fi dacă nu ne-am preface că nu ne cunoaştem? Ce ar fi dacă am savura din nou acele clipe în care ne spuneam şi cele mai banale lucruri? Ţi-ar place? Nu. Te-aş face de râs, ca de fiecare dată, nu? Da. Aşa e, cum zic eu.
Şi cu toate astea, cine mai are nevoie de tine? Eram pe cont propriu, aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început, eram singură, aşa cum trebuia să fiu, cum îmi era predestinat. Nimeni nu trebuia să aibă prieteni, niciunul nu are, suntem doar noi şi cu spiritul nostru, păşind în continuare pe mărăcini de unii singuri fără vreun sprijin. Speram ca indiferenţa să te rănească, însă nu aveai leac, erai la fel de idioată ca şi mine, acesta fiind singurul motiv care ne-a ţinut împreună fie şi atât de puţin timp.
Mai ţii minte cum ne-am spus că ne vom iubi până la sfârşitul timpului, cum ne vom susţine atâta amar de timp, indiferent de circumstanţe? Am promis asta şi tocmai din acest motiv nu te-am lăsat să trăieşti, te-am luat cu mine pentru a fi până la sfârşit unul şi acelaşi spirit care se înalţă la cer. Aveam să păşim amândouă spre porţile iadului, împreuna, pentru totdeauna.
Ţi-am mai privit odată chipul crestat de lama unui cuţit, am privit sângele scurgându-se pe pielea ta albă, am privit prietenia noastră risipindu-se odată cu lichidul vişiniu; ştiam că sângele era dovada clară că prietenia noastră s-a destrămat, iar sinuciderea mea şi uciderea ta aveau să contribuie la o lume mai bună. Prietene pentru totdeauna, asta ţi-ai dorit, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu