Pentru că aşa vreau eu :)

   Când a fost viaţa dreaptă? Niciodată. Când s-a acordat ceva pe drept? Până acum zece, cincisprezece ani. Când o să îmi tacă mie gura? Niciodată. De ce? Pentru că am dreptate. De ce? Că aşa vreau eu şi aşa zic eu. Când am să las ambiţia de o parte? Niciodată. Pentru că cineva mi-a spus să lupt în continuare pentru lucrul în care cred şi să mă zbat să ajung în vârf. M-a determinat să capăt acea ambiţie de care duceam lipsă şi m-a motivat să lupt în continuare, chiar dacă e o cauză pierdută.

   N-am figuri, nu-s râzgâiată, însă nu suport să văd că celor noi nu li se acordă o şansă, pentru că de, n-au fost într-un anumit domeniu de la început. Urăsc să văd atâta falsă modestie şi atâta discrimanre şi atâta ură şi gelozie. Nu vă suport când văd că ţineţi cu dinţii de un anumit lucru, când deveniţi atât de urâcioşi când alţii din urmă au ajuns la nivelul vostru. Sunteţi atât de ipocriţi, de rataţi, de dominaţi de ură, încât mi-aş dori să ardeţi cu toţii şi să vedem atunci ce mai aveţi.

   Sper să ajungeţi în punctul în care vi se va da rău peste nas, ca să vedeţi şi pragul de jos şi să realizaţi că şi cei care stau în umbră merită apreciaţi. Dar-ar Dumnezeu să ajungeţi la fund. Amin!

Dincolo de cuvinte

     Şi dacă încerci să te redescoperi, să renaşti, să mi te alături din nou? Cum ţi s-ar părea să fim din nou împreună, până la sfârşit, aşa cum ne-am jurat la miezul nopţii? Cum ar fi dacă luna nu ar uita jurământul nostru şi cum ar fi dacă nu ne-am preface că nu ne cunoaştem? Ce ar fi dacă am savura din nou acele clipe în care ne spuneam şi cele mai banale lucruri? Ţi-ar place? Nu. Te-aş face de râs, ca de fiecare dată, nu? Da. Aşa e, cum zic eu.
     Şi cu toate astea, cine mai are nevoie de tine? Eram pe cont propriu, aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început, eram singură, aşa cum trebuia să fiu, cum îmi era predestinat. Nimeni nu trebuia să aibă prieteni, niciunul nu are, suntem doar noi şi cu spiritul nostru, păşind în continuare pe mărăcini de unii singuri fără vreun sprijin. Speram ca indiferenţa să te rănească, însă nu aveai leac, erai la fel de idioată ca şi mine, acesta fiind singurul motiv care ne-a ţinut împreună fie şi atât de puţin timp.
     Mai ţii minte cum ne-am spus că ne vom iubi până la sfârşitul timpului, cum ne vom susţine atâta amar de timp, indiferent de circumstanţe? Am promis asta şi tocmai din acest motiv nu te-am lăsat să trăieşti, te-am luat cu mine pentru a fi până la sfârşit unul şi acelaşi spirit care se înalţă la cer. Aveam să păşim amândouă spre porţile iadului, împreuna, pentru totdeauna. 
     Ţi-am mai privit odată chipul crestat de lama unui cuţit, am privit sângele scurgându-se pe pielea ta albă, am privit prietenia noastră risipindu-se odată cu lichidul vişiniu; ştiam că sângele era dovada clară că prietenia noastră s-a destrămat, iar sinuciderea mea şi uciderea ta aveau să contribuie la o lume mai bună. Prietene pentru totdeauna, asta ţi-ai dorit, nu?

Diferit?

     Simţeam cum pielea şi carnea îmi erau despicate, cum se desprindeau de pe oase, cum urmau să fie sfâşiate şi aruncate undeva într-un viitor întunecat şi sumbru. Simţeam cum oasele îmi erau aruncate în focul care cuprindea întreg crematoriul, cum cu fiecare scânteie eram cu un pas mai aproape de iad şi de tot ceea ce însemna diavol şi slujitori ai acestuia, cum demonii urmau să îmi înşface sufletul însângerat şi aveau să îl mutileze pentru totdeauna. Cenuşa rezultată din arderea scheletului meu era trecută acum printr-o clepsidră a timpului, ceea ce mi-a amintit de faptul că la un moment dat aveam să mor. Speram totuşi că ceea ce a mai rămas din mine să fie aruncat în valurile mării, lăsându-mi o parte din trup să se bucure de puţină libertate, să se simtă ca şi cum ar fi viu şi să poată percepe apa învolburată strecurându-se prin vene, contopindu-se cu sângele amar şi rece. 
     Şi totuşi... nimic. Îmi era bine, cald şi aveam parte de un sunet plăcut, un zgomot continuu. Mii de voci ale sufletelor îndurerate spuneau acelaşi lucru: “Bun venit în infern”…