marți, 3 septembrie 2013

Fum şi ceaţă



   Ezitând, atingea cu buricele degetelor rama tabloului, însă nu în totalitate; o teamă nebunească îi pătrunse pe sub piele, ca şi cum totul ar fi început să ardă dacă făcea o mişcare greşită. Pielea încreţită şi chipul palid, aspru, îi demascau primăverile ce nu i-au lăsat trupul nemarcat. Chiar dacă corpul îi era îmbătrânit, sufletul şi gândirea erau la fel de tinere ca atunci când se îndrăgostise pentru prima dată, cu zeci de ani în urmă.
   Zâmbise trist, în colţul gurii, în amintirea celui ce reuşise să o pătrundă întru totul. Îi străpunse gândirea de adolescentă şi cicatrizase rana cu povestirile sale despre război, foamete şi lipsă de speranţă. O dureau remarcile sale, însă era purul adevăr de care inocenţa nu i-a permis să se izbească până atunci. Trezirea la realitate într-un timp atât de scurt, răceala din glasul lui şi tonul uşor ridicat şi nervos, pe care îl folosea numai atunci când încerca să îi explice durerea cu care se confruntau mii de oameni atunci, toate astea o provocau să dispere, o împingeau spre o moarte înceată, dar sigură, înecându-se în lacrimi şi suspine. Nu se lăsase pradă melancoliei, durerii, ci ţinuse capul sus, cu o mimică serioasă, luând aminte la spusele bărbatului trecut, ceva mai mult, prin viaţă decât ea. Înecase gândurile amare într-un colţ izolat al inimii sale, căci atunci cu ea gândea. Hotărâse să schimbe lumea şi avea de gând să înceapă cu ea, însă când mai era timp de schimbare, dacă el hotărâse să plece, să ajute şi să lase un suflet tânăr în urmă?
   Pierduse, pierduse mult timp aşteptând în zadar întoarcerea lui, însă sosise şi ziua în care avea să îşi dea seama că plecarea lui o făcuse să devină ceea ce îşi dorea şi el: o femeie care reuşise să străpungă singurătatea şi să îşi deschidă sufletul şi mintea. Se schimbase, dispariţia lui reuşise ceea ce el a încercat luni întregi să o facă şi fără succes. Ce se întâmplase cu el nu o interesa, însă ţinea morţiş să îi mulţumească pentru toate lucrurile bune pe care i le-a adus în viaţa monotonă. Scria zilnic câte o scrisoare, fiecare dedicată lui, şi toate ajungeau în acelaşi loc: pădurea de la marginea oraşului. Fiecare bilet era atârnat de o ramură a unui pom, însă nimeni nu îndrăznise să deschidă vreunul, spre fericirea lor: a lui şi a ei, căci oriunde s-ar fi aflat, el ştia tot ceea ce era amintit în scrisori, fără ca măcar să citească vreuna.
   Zeci de ani a scris foi peste foi, declaraţii peste declaraţii şi mărturisiri pe care nimeni nu trebuia să le afle. Începuse să ajute, să facă ceea ce el îşi dorise şi devenise o persoană caldă, cu simţ de răspundere şi înţeleaptă. Nu conta vârsta niciodată, nu pentru ea, căci învăţase că numerele nu trebuie să oglindească drumul pe care îl avea de parcurs. Se simţea în stare de orice şi chiar făcea ceea ce îşi dorea, iar împlinirile sufleteşti creşteau, încrederea la fel, numai timpul i se punea în cale. Se scurgea repede, iar teama de a lăsa umanitatea singură o speria, căci simţea că fără prezenţa sa aici, totul ar fi fost pierdut.
   Totul până a apărut un al doilea el, care nu îi marcase existenţa atât de mult, deşi perioada în care şi-au stat alături unul altuia era atât de mare, încât ar fi cuprins vreo douăzeci şi unu de ani, timp în care foarte multe nu s-au petrecut. Au fost împreună, dar iubirea lor nu a fost atât de puternică încât să creeze un copil, nu au avut urmaşi şi poate nici nu şi-au dorit. Relaţia lor era nesigură, deşi convieţuiau de atâta timp, căci nicio nuntă nu avusese loc. Oricum n-ar fi avut farmec. Nimeni nu le mai era alături, erau singuri, iar o sărbătoare fără invitaţi e ca un film fără spectatori. Derulat degeaba, fără vreo însemnătate.
   Revenise înapoi în salon, în faţa tabloului, privindu-şi când capodopera, când mâinile îmbătrânite care nu mai puteau susţine pensula aşa cum o făceau odată. Inelul de logodnă, primit acum două zile, îi atârna greu pe mână, ca şi cum cununia lor ar fi însemnat o povară pe care trebuia să o care cu ea în mormânt. Strânse mâna cu inelul la piept, lăsând lacrimile să alunece pe obraji, apoi pe bijuteria ce ar fi trebuit să o facă fericită. Nu, nu putea să o facă, să se unească cu un alt trup ce nu o marcase în vreun fel. Voia să fie cu cel ce o iubise, care o cunoscuse în toate fazele prin care trecuse în timp, chiar dacă asta nu era posibil atunci.
   Mai suspinase odată, făcându-şi curaj, şi plecă spre biroul lui. Intrase silenţios, fără a bate la uşă, însă se opri în prag, privindu-l. Stătea cu spatele la ea, aşezat pe micuţul scaun, cântând la pian. Îl asculta în surdină, închizând ochii, stăpânindu-şi lacrimile. Regreta totul, decizia pe care o luase, însă nu într-atât încât să dea înapoi.
   Păşi spre el, tocurile apăsând greu pe parchet, în timp ce melodia de la pian era cântată în fundal, adâncind profunzimea sentimentului de despărţire. Îşi dăduse jos inelul, strângându-l în palmă. Se apropiase de el si aplecându-se spre el, lăsase inelul pe pian. Îl sărutase uşor pe obraz, apoi se întoarse şi plecă. Putea jura că el zâmbise, parcă anticipând acest moment.
  Zâmbise şi ea. Erau fericiţi, toţi trei...

luni, 24 iunie 2013

Pentru că aşa vreau eu :)

   Când a fost viaţa dreaptă? Niciodată. Când s-a acordat ceva pe drept? Până acum zece, cincisprezece ani. Când o să îmi tacă mie gura? Niciodată. De ce? Pentru că am dreptate. De ce? Că aşa vreau eu şi aşa zic eu. Când am să las ambiţia de o parte? Niciodată. Pentru că cineva mi-a spus să lupt în continuare pentru lucrul în care cred şi să mă zbat să ajung în vârf. M-a determinat să capăt acea ambiţie de care duceam lipsă şi m-a motivat să lupt în continuare, chiar dacă e o cauză pierdută.
   N-am figuri, nu-s râzgâiată, însă nu suport să văd că celor noi nu li se acordă o şansă, pentru că de, n-au fost într-un anumit domeniu de la început. Urăsc să văd atâta falsă modestie şi atâta discrimanre şi atâta ură şi gelozie. Nu vă suport când văd că ţineţi cu dinţii de un anumit lucru, când deveniţi atât de urâcioşi când alţii din urmă au ajuns la nivelul vostru. Sunteţi atât de ipocriţi, de rataţi, de dominaţi de ură, încât mi-aş dori să ardeţi cu toţii şi să vedem atunci ce mai aveţi.

   Sper să ajungeţi în punctul în care vi se va da rău peste nas, ca să vedeţi şi pragul de jos şi să realizaţi că şi cei care stau în umbră merită apreciaţi. Dar-ar Dumnezeu să ajungeţi la fund. Amin!

vineri, 21 iunie 2013

Dincolo de cuvinte

     Şi dacă încerci să te redescoperi, să renaşti, să mi te alături din nou? Cum ţi s-ar părea să fim din nou împreună, până la sfârşit, aşa cum ne-am jurat la miezul nopţii? Cum ar fi dacă luna nu ar uita jurământul nostru şi cum ar fi dacă nu ne-am preface că nu ne cunoaştem? Ce ar fi dacă am savura din nou acele clipe în care ne spuneam şi cele mai banale lucruri? Ţi-ar place? Nu. Te-aş face de râs, ca de fiecare dată, nu? Da. Aşa e, cum zic eu.
     Şi cu toate astea, cine mai are nevoie de tine? Eram pe cont propriu, aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început, eram singură, aşa cum trebuia să fiu, cum îmi era predestinat. Nimeni nu trebuia să aibă prieteni, niciunul nu are, suntem doar noi şi cu spiritul nostru, păşind în continuare pe mărăcini de unii singuri fără vreun sprijin. Speram ca indiferenţa să te rănească, însă nu aveai leac, erai la fel de idioată ca şi mine, acesta fiind singurul motiv care ne-a ţinut împreună fie şi atât de puţin timp.
     Mai ţii minte cum ne-am spus că ne vom iubi până la sfârşitul timpului, cum ne vom susţine atâta amar de timp, indiferent de circumstanţe? Am promis asta şi tocmai din acest motiv nu te-am lăsat să trăieşti, te-am luat cu mine pentru a fi până la sfârşit unul şi acelaşi spirit care se înalţă la cer. Aveam să păşim amândouă spre porţile iadului, împreuna, pentru totdeauna. 
     Ţi-am mai privit odată chipul crestat de lama unui cuţit, am privit sângele scurgându-se pe pielea ta albă, am privit prietenia noastră risipindu-se odată cu lichidul vişiniu; ştiam că sângele era dovada clară că prietenia noastră s-a destrămat, iar sinuciderea mea şi uciderea ta aveau să contribuie la o lume mai bună. Prietene pentru totdeauna, asta ţi-ai
dorit, nu?

Diferit?

     Simţeam cum pielea şi carnea îmi erau despicate, cum se desprindeau de pe oase, cum urmau să fie sfâşiate şi aruncate undeva într-un viitor întunecat şi sumbru. Simţeam cum oasele îmi erau aruncate în focul care cuprindea întreg crematoriul, cum cu fiecare scânteie eram cu un pas mai aproape de iad şi de tot ceea ce însemna diavol şi slujitori ai acestuia, cum demonii urmau să îmi înşface sufletul însângerat şi aveau să îl mutileze pentru totdeauna. Cenuşa rezultată din arderea scheletului meu era trecută acum printr-o clepsidră a timpului, ceea ce mi-a amintit de faptul că la un moment dat aveam să mor. Speram totuşi că ceea ce a mai rămas din mine să fie aruncat în valurile mării, lăsându-mi o parte din trup să se bucure de puţină libertate, să se simtă ca şi cum ar fi viu şi să poată percepe apa învolburată strecurându-se prin vene, contopindu-se cu sângele amar şi rece. 
     Şi totuşi... nimic. Îmi era bine, cald şi aveam parte de un sunet plăcut, un zgomot continuu. Mii de voci ale sufletelor îndurerate spuneau acelaşi lucru: “Bun venit în infern”

vineri, 12 aprilie 2013

Do you belive in dreams?


    Eram unde obişnuiam să fiu, exact în spatele tău, apărându-te de tot ceea ce însemna viclenie şi ură, eram lângă tine, deşi nu mă simţeai. Trăiam între două lumi, între cei ce sperau ca poarta raiului să se deschidă pentru a mai simţi razele soarelui pe feţele lor şi între cei  care se bucurau de ele fără a realiza asta. Şi eram pierdută, nu mă simţeam a cuiva, ci eram o simplă umbră a trecutului care a ales să îşi coboare aripile peste trupul tău marcat de diavoli. Şi speram ca cineva să îmi permită să mă pierd din nou în braţele tale şi speram să simt din nou acea căldură carnală pe care o devoram în acel prezent mort şi dat uitării. Încă mai credeam că la sfârşitul lumii te voi regăsi pe acelaşi meleag înconjurat de prădători, iar tu, un înger inocent aveai să cazi în capcana lor. Şi te  îmbrăţişam, însă măcar atunci poate va fi diferit, poate te voi simţi din nou, atunci poate...nimic.
    Eram în spatele tău, acolo unde obişnuiam să trăiesc, întotdeauna eram umbra ta, cea care te veghea şi încerca să te oprească de la prăbuşire şi dezastru. Am ales să trăiesc în lumea asta, să simt pe umerii mei sufletele celor ce nu puteau să trăiască printre fiinţele dragi, simţeam acea durere care le străpungea sufletele. Şi eram aici, în timp ce ei erau acolo şi tânjeau după o îmbrăţişare venită din partea unei alte persoane, unei fiinţe exact ca tine. Simţeam totul, cum se revoltau că ei erau acolo în timp ce puteau fi în locul meu, apărând un copil inocent. Dar nu, eu eram cea care a fost trimisă pe pământ şi care apăra un diavol, te apăram şi acum, după atâta timp, apăram partea ta bună, copilul inocent din tine, iar duhul diavolului ce zăcea în tine speram să fie sugrumat de aripile mele.
     Dar nu...erai pierdut, iar eu odată cu tine...pentru totdeauna într-un vis...

luni, 8 aprilie 2013

Eliberare



     Şi nimic nu mai era la fel, totul se schimbase şi fusese redus la tăcere. Şi nimeni nu mai avea de gând să spună ceva, căci o revoltă ar fi trebuit să fie pornită. Şi nimic nu mai puteai replica pentru că ceva ar fi explodat. Şi nu mai aveai dreptul la nimic, ci doar să asculţi fără a spune ceva, căci, în caz contrar, totul ar fi căzut în capul tău şi ai fi devenit ignorat. Şi nu mai conta că poate aveai partea ta de dreptate, căci nu erai important, erai un anonim ce se hrănea doar din cuvintele uzate ale celor celebrii. Şi era normal? Nu era, dar cui i-ar fi păsat că ai vrea să te afirmi? Nimănui. Trebuia să rămâi în colţişorul tău pentru tot restul vieţii, să nu ieşi din acea cuşcă, căci dacă o făceai, erai ca şi mort. Şi dacă erai pe dos faţă de ceilalţi, dacă erai un trădător în rândul pupincuriştilor şi dacă aveai un cuvânt de spus, ce se întâmpla atunci? Nimic, doar erai diferit şi riscai să rămâi singur căci ai trădat un grup al naibii de infect. Şi fă-o, dacă simţi asta, atunci fă-o! Afirmă-te şi  dovedeşte că tu eşti speranţa minorităţii care încă mai era dreaptă şi care încă mai avea un cuvânt de spus. Eliberează-te de sub robia la care ai fost condamnat involuntar.  Înfloreşte...

Semnat anonim.

duminică, 7 aprilie 2013

Tăcere

     Mă priveşti, te privesc, ne privim. Plâng, te amuzi, mă enervezi. Ai un zâmbet amar, dispreţuitor. Lacrimile încă se revarsă abundent pe obrajii mei, un scâncet strecurându-se printre buzele vinete, culoare datorată muşcăturilor pe care mi le-am făcut doar pentru a nu scoate ceva greşit pe gură. Sunt pe duşumeaua ce trosnea cu câteva momente în urmă din cauza impactului dintre mine şi ea. M-ai luat de braţ, mi-ai apucat chipul in palma masivă pe care o aveai, strângându-mi obrajii, gura luându-mi forma literei ‘O’. Mi-ai rostit acele vorbe pline de venin, m-ai lovit şi m-ai aruncat ca pe un obiect ce era uzat, nemaiputând fi folosit. Asta am însemnat eu pentru tine? Ţst, era atât de evident că nu m-ai plăcut niciodată; toţi vedeau acest detaliu “nesemnificativ”, mai puţin eu. Eram orbită de dragostea pe care ţi-o purtam. Te zăream şi chiar atunci când toţi îţi vedeau defectele, privirea mea era înceţoşată din cauza pânzei croşetată din fire de iubire şi brodată cu vise dulci, însiropate de fapt în minciuni. Mă batjocoreai, însă credeam că acesta este felul tău de a-ţi arăta afecţiunea.
     Mă mai priveşti o singură dată, urmând să prăseşti casa şi să pleci la cele ce îţi ofereau satisfacţia trupească pe care eu nu ţi-o puteam da. Sunetul uşii trântite încă îmi răsuna în minte, momentele cu noi doi derulându-seră pe peretele dormitorului meu. Toate astea se întâmplă doar pentru că nu am vrut să mă culc cu tine? Ţst, ce prost eşti. Nu meriţi nici măcar o privire simplă, nu mai zic de una admirativă. Eşti prea dobitoc.