Ezitând, atingea
cu buricele degetelor rama tabloului, însă nu în totalitate; o teamă nebunească îi pătrunse pe sub piele, ca
şi cum totul ar fi început să ardă dacă făcea o mişcare greşită. Pielea
încreţită şi chipul palid, aspru, îi demascau primăverile ce nu i-au lăsat
trupul nemarcat. Chiar dacă corpul îi era îmbătrânit, sufletul şi gândirea erau
la fel de tinere ca atunci când se îndrăgostise pentru prima dată, cu zeci de
ani în urmă.
Zâmbise trist, în
colţul gurii, în amintirea celui ce reuşise să o pătrundă întru totul. Îi
străpunse gândirea de adolescentă şi cicatrizase rana cu povestirile sale
despre război, foamete şi lipsă de speranţă. O dureau remarcile sale, însă era
purul adevăr de care inocenţa nu i-a permis să se izbească până atunci.
Trezirea la realitate într-un timp atât de scurt, răceala din glasul lui şi
tonul uşor ridicat şi nervos, pe care îl folosea numai atunci când încerca să
îi explice durerea cu care se confruntau mii de oameni atunci, toate astea o
provocau să dispere, o împingeau spre o moarte înceată, dar sigură, înecându-se
în lacrimi şi suspine. Nu se lăsase pradă melancoliei, durerii, ci ţinuse capul
sus, cu o mimică serioasă, luând aminte la spusele bărbatului trecut, ceva mai
mult, prin viaţă decât ea. Înecase gândurile amare într-un colţ izolat al
inimii sale, căci atunci cu ea gândea. Hotărâse să schimbe lumea şi avea de
gând să înceapă cu ea, însă când mai era timp de schimbare, dacă el hotărâse să plece, să ajute şi să
lase un suflet tânăr în urmă?
Pierduse, pierduse mult timp aşteptând în zadar întoarcerea lui, însă sosise şi
ziua în care avea să îşi dea seama că plecarea lui o făcuse să devină ceea ce
îşi dorea şi el: o femeie care reuşise să străpungă singurătatea şi să îşi deschidă sufletul şi mintea. Se schimbase,
dispariţia lui reuşise ceea ce el a încercat luni întregi să o facă şi fără
succes. Ce se întâmplase cu el nu o interesa, însă ţinea morţiş să îi
mulţumească pentru toate lucrurile bune pe care i le-a adus în viaţa monotonă.
Scria zilnic câte o scrisoare, fiecare dedicată lui, şi toate ajungeau în
acelaşi loc: pădurea de la
marginea oraşului. Fiecare bilet era atârnat de o ramură a unui pom, însă
nimeni nu îndrăznise să deschidă vreunul, spre fericirea lor: a lui şi a ei, căci oriunde s-ar fi aflat, el
ştia tot ceea ce era amintit în scrisori, fără ca măcar să citească vreuna.
Zeci de ani a
scris foi peste foi, declaraţii peste declaraţii şi mărturisiri pe care nimeni
nu trebuia să le afle. Începuse să ajute, să facă ceea ce el îşi dorise şi
devenise o persoană caldă, cu simţ de răspundere şi înţeleaptă. Nu conta vârsta
niciodată, nu pentru ea, căci învăţase că numerele nu trebuie să oglindească
drumul pe care îl avea de parcurs. Se simţea în stare de orice şi chiar făcea
ceea ce îşi dorea, iar împlinirile sufleteşti creşteau, încrederea la fel,
numai timpul i se punea în cale. Se scurgea repede, iar teama de a lăsa
umanitatea singură o speria, căci simţea că fără prezenţa sa aici, totul ar fi
fost pierdut.
Totul până a
apărut un al doilea el, care nu îi marcase existenţa atât de mult, deşi
perioada în care şi-au stat alături unul altuia era atât de mare, încât ar fi
cuprins vreo douăzeci şi unu de ani, timp în care foarte multe nu s-au
petrecut. Au fost împreună, dar iubirea lor nu a fost atât de puternică încât
să creeze un copil, nu au avut urmaşi şi poate nici nu şi-au dorit. Relaţia lor
era nesigură, deşi convieţuiau de atâta timp, căci nicio nuntă nu avusese loc.
Oricum n-ar fi avut farmec. Nimeni nu le mai era alături, erau singuri, iar o
sărbătoare fără invitaţi e ca un film fără spectatori. Derulat degeaba, fără
vreo însemnătate.
Revenise înapoi
în salon, în faţa tabloului, privindu-şi când capodopera, când mâinile
îmbătrânite care nu mai puteau susţine pensula aşa cum o făceau odată. Inelul
de logodnă, primit acum două zile, îi atârna greu pe mână, ca şi cum cununia
lor ar fi însemnat o povară pe care trebuia să o care cu ea în mormânt. Strânse
mâna cu inelul la piept, lăsând lacrimile să alunece pe obraji, apoi pe
bijuteria ce ar fi trebuit să o facă fericită. Nu, nu putea să o facă, să se
unească cu un alt trup ce nu o marcase în vreun fel. Voia să fie cu cel ce o
iubise, care o cunoscuse în toate fazele prin care trecuse în timp, chiar dacă
asta nu era posibil atunci.
Mai suspinase
odată, făcându-şi curaj, şi plecă spre biroul lui. Intrase silenţios, fără a
bate la uşă, însă se opri în prag, privindu-l. Stătea cu spatele la ea, aşezat
pe micuţul scaun, cântând la pian. Îl asculta în surdină, închizând ochii,
stăpânindu-şi lacrimile. Regreta totul, decizia pe care o luase, însă nu
într-atât încât să dea înapoi.
Păşi spre el,
tocurile apăsând greu pe parchet, în timp ce melodia de la pian era cântată în
fundal, adâncind profunzimea sentimentului de despărţire. Îşi dăduse jos
inelul, strângându-l în palmă. Se apropiase de el si aplecându-se spre el,
lăsase inelul pe pian. Îl sărutase uşor pe obraz, apoi se întoarse şi plecă.
Putea jura că el zâmbise, parcă anticipând acest moment.
Zâmbise şi ea.
Erau fericiţi, toţi trei...
