Tăcere

     Mă priveşti, te privesc, ne privim. Plâng, te amuzi, mă enervezi. Ai un zâmbet amar, dispreţuitor. Lacrimile încă se revarsă abundent pe obrajii mei, un scâncet strecurându-se printre buzele vinete, culoare datorată muşcăturilor pe care mi le-am făcut doar pentru a nu scoate ceva greşit pe gură. Sunt pe duşumeaua ce trosnea cu câteva momente în urmă din cauza impactului dintre mine şi ea. M-ai luat de braţ, mi-ai apucat chipul in palma masivă pe care o aveai, strângându-mi obrajii, gura luându-mi forma literei ‘O’. Mi-ai rostit acele vorbe pline de venin, m-ai lovit şi m-ai aruncat ca pe un obiect ce era uzat, nemaiputând fi folosit. Asta am însemnat eu pentru tine? Ţst, era atât de evident că nu m-ai plăcut niciodată; toţi vedeau acest detaliu “nesemnificativ”, mai puţin eu. Eram orbită de dragostea pe care ţi-o purtam. Te zăream şi chiar atunci când toţi îţi vedeau defectele, privirea mea era înceţoşată din cauza pânzei croşetată din fire de iubire şi brodată cu vise dulci, însiropate de fapt în minciuni. Mă batjocoreai, însă credeam că acesta este felul tău de a-ţi arăta afecţiunea.

     Mă mai priveşti o singură dată, urmând să prăseşti casa şi să pleci la cele ce îţi ofereau satisfacţia trupească pe care eu nu ţi-o puteam da. Sunetul uşii trântite încă îmi răsuna în minte, momentele cu noi doi derulându-seră pe peretele dormitorului meu. Toate astea se întâmplă doar pentru că nu am vrut să mă culc cu tine? Ţst, ce prost eşti. Nu meriţi nici măcar o privire simplă, nu mai zic de una admirativă. Eşti prea dobitoc.